Skip navigation

Cu ceva vreme in urma am aratat niste poezii scrise de mine unui prieten. Si m-am simtit groaznic cand omul s-a apucat sa adauge notite si comentarii pe marginea textului. Nu stiu daca ii dadusem textele cu intentia de a capata un feedback la nivel critic, dar stiu ca m-am simtit aproape jignit. Poate si faptul ca i-am dat foile originale pe care era scrisul meu de mana.

Ceva mai tarziu am primit cereri de evaluare, nu neaparat critica, dar oricum, evaluare, a unor texte scrise de niste prieteni, sau prietene. Si am simtit in spatele cererii rugamintea de a fi obiectiv. Poate ea nu era acolo, dar eu am facut greseala sa presupun ca ar fi. Si prima data am fost chiar sincer. Cu consecinte dezastruoase. A doua oara am incercat sa evit orice sinceritate cu totul, poate si pentru ca a doua persoana nu mi-era atat de apropiata, si nu eram convins ca ar accepta o critica mai dura. Ultima data am facut-o insa, si mi s-au cerut explicatii pentru parerile mele. Acum, intrebarea care mi-o pun eu: de ce cerem judecati obiective de la persoanele pe care le consideram apropiate, si nu de la persoane care nu ne cunosc, si care ar putea sa ofere un grad mai mare de obiectivitate? Poate de fapt ne asteptam sa primim laude neconditionate mascate sub aparenta obiectivitatii. Nu mai pun in discutie validitatea demersului prin care facem apel la o relatie eminamente subiectiva si de afinitate pentru emiterea unei analize contrare. Prietenul in cauza, caruia ii cerem critica, are o sarcina extrem de dificila, si are de ales intre doua variante la fel de neplacute.
Suntem oare dispusi sa acceptam o critica intemeiata sau nu pe pareri obiective? Tind sa cred ca nu.
Anunțuri
Uneori prostia e atat de crunta, incat e dureroasa. Nu, nu pentru posesorul ei, ci pentru mine, care o analizez. Si daca e dublata si de aroganta, obtinem ingredientele perfecte pentru o durere de cap monstruoasa. In momentul ala realizez cat de singuri suntem uneori intre prosti. Intamplator, in cazul de fata ma refer la un fanatic religios, desi cuvantul poate parea putin cam tare. Dar nu pot sa folosesc un alt cuvant pentru un om care inventeaza o logica proprie, numai ca sa gaseasca justificari pentru afirmatiile din cartea lui sfanta. Mi-e si frica sa intru in discutie cu un asemenea om, nu vad cum ar putea duce la ceva bun pentru mine.

Remarc ca am obosit sa educ oamenii in sensul meu, macar sa nu ajunga sa ma educe ei in sensul lor. Asta chiar ar fi dureros.

Despre inutilitatea lectiilor aplicate anumitor persoane, post factum.
Chiar daca persoana respectiva a invatat ceva, simplul fapt ca ai terminat-o cu ea o face singura beneficiara a lectiei. Beneficiara ipotetica. Tu nu castigi nimic, pentru ca urmatoarea va fi la fel de neinstruita. Poate ar trebui sa-i oferi lectiile inainte de vreme. Si sa iti iei vesela in cap din cauza asta. Si riscul de a nu a avea absolut nici un efect ar fi si mai mare. Oricum ai lua-o, e o situatie in care pierzi.
Ii arat eu ei! Asta e o prostie inutila.

What’s you illusion of choice? Cu ce-ti place sa te amagesti cand ti se acreste de lumea asta mizerabila? Vrei sa ratacesti singur pe insula ta proprie, sau vrei sa faci bai iluzorii de multime? Ce idee falsa si imbietoare au scris in tine cartile pe care le-ai citit? Care e minciuna ta cea mai draga? Locul ala caldut, in care iti place sa te pierzi cu regularitatea unui ceasornic dereglat, schimband meridianul la intervale intamplatoare, unde e? Crezi ca esti altfel, crezi ca tu ai dreptul, sau poate puterea, sa atingi ceea ce restul nu pot? De ce ar fi adevarul tau mai puternic decat toate celelalte? Nu esti decat un produs al hazardului, asa te-a batut vantul. O sa-mi spui acum ca ai ajuns asa prin alegerea ta? Ha ha!

cum detectezi mincinosii? iti vor spune totdeauna cat pretuiesc adevarul
cum detectezi oamenii care au ceva de ascuns? totdeauna insista ca le place sa fie directi
si cum sa tratezi cu toti cei de mai sus? sa citesti totdeauna pe dos ceea ce-ti spun
exemplu: nici nu ma gandesc la o relatie prea curand. nu chiar, mai degraba: deja m-am reorientat.
de ce dracu nu pot sa fiu si eu la fel de sincer? ce defect nenorocit din nastere ma face sa fiu asa de deschis incat sa merg cu cutitul la o lupta cu topoare?
ar fi o solutie, sa nu mai am incredere in nimeni, sa pornesc mereu de la premiza de minciuna.
si totusi, cum sa traiesti fara incredere? nu ma intereseaza cati o fac, pentru mine e echivalent cu o amputare.
da, in momentul asta te urasc. si toata povestea imi pare un joc cu suma mult mai mica decat zero. si cel mai trist e ca am continuat sa-l joc si cand am inceput sa intrevad asta. masochist, deh.

nevoia asta tâmpită de a trage linie, și de a face sumarul, și apoi de a-ți face ție însuți promisiuni stupide, de care știi de fapt că nu te vei ține, dar deh, anul următor trebuie să fie mai bun, trebuie să îndrepte nefăcutele din anul care tocmai s-a terminat.
totdeauna, prinși în goana asta după mai mult, după mai bine, mereu cu obiective de îndeplinit. când erai mic și mergeai de-a bușilea trăgeai din răsputeri sa înveți sa mergi în picioare, pentru ca apoi să înveți să alergi, și după ce înveți să alergi, sa urmărești ca un disperat tot felul de ținte, pana când îmbătrânești și nu mai poți să alergi, și înveți din nou sa mergi, ca sa poți sa mergi de la o zi la alta, și la sfârșit de an să te feliciți ca ai reușit sa mai depășești încă un an, și apoi nu mai poți nici să mergi, și înveți ce înseamnă să stai pe loc.
ar trebui sa apreciem mai mult repausul, sa stam pur și simplu în loc, fără să ne întrebăm dacă am îndeplinit vreun obiectiv marcat în agendă, să ne plasăm undeva pe scara valorilor în raport cu realizările mai mult sau mai puțin importante. să ne oprim, să tragem aer în piept, să savurăm fiecare molecula, și să ne băgăm bine în cap: nu există decât „acum”.
momentele astea pur formale, când se schimba o cifra (sau doua, și dacă ești chiar norocos trei) din numărul anului sunt cele în care ne mințim cu seninătate, și o facem cu scuza că e sfârșitul de an. la anul o să… nimic. o să facem exact ce am făcut și anul trecut. dacă am zice: de mâine o să … ar fi tot o minciuna, mai mică, dar tot minciună.
de azi nu mai amân nimic. asta da dovada de curaj. indiferent dacă azi e 31 decembrie, sau 1 ianuarie, sau 13 aprilie.

sindromul refresh – am inceput sa suferim toti de el.
dependenta de noutati.
noutatile ca leac impotriva plictiselii.
ce-au mai pus amicii pe facebook.
ia sa vad, am mai primit un mail?
vreu comment pe haifaiv?
ultima stire pe gsp?
o alta forma a dependentei de stirile de la ora 5, mai personalizata.
mai personala, chiar. vorbeste cu tine, o controlezi, si te controleaza.
mai ales asta, altfel nu ar fi o dependenta.
exista si unelte pentru dependentii cronici – feedreaderul. te scuteste de cateva click-uri. dependenta ramane.

everything is coming towards me in small bits, like the shots from a sniper’s gun, late at night, in the red district. unpredictable. quick.
I’m tired of being that stupid bugger that keeps on taking punches, one after the other.
willl my day ever come

cred ca e mult mai usor sa scrii atunci cand ai public (cititor). eu nici nu pot sa(mai) scriu altfel.
nu cred in jurnale sau alte chestii de gen. sa scrii inseamna sa comunici, si asta implica un partener (sau mai multi). ergo, e mai usor sa scrii intr-un anumit stil (directionat catre un anumit gen de public) decat sa scrii ce-ti trece prin cap (la intamplare). ceea ce-ti trece prin cap nu intereseaza pe nimeni in afara ta.
cel care te citeste vrea o poveste, si tu te pliezi dupa el. vrea sa-l minti frumos, nu vrea sa stie adevarul tau. oricum e incapabil sa-l cunoasca.

moartea blogului, da. banuiesc ca n-am vana in mine suficient incat sa pot sa scriu la intervale cat de cat regulate. mi-ar trebui o parere ceva mai buna despre mine, ca sa am de ce sa scriu aici niste ipotetice sfaturi pentru niste ipotetici cititori. sau ar trebui sa am un partener de cearta. altfel nu merge.

acum sa fim sinceri, ce impinge un om sa se apuce sa mazgaleasca pe un blog?